PRIMARIA COMUNEI ZIDURI - STAREA CIVILA
COSTEL COSMA

IN ZIUA ACEEA



*
- Pleacă, n-auzi? Nu vreau să te mai văd niciodată…!
Toni rămase descumpănit: cine vorbise? Mădălina? Ea îl iubea, n-ar fi putut niciodată să rostească acele cuvinte… şi totuşi le rostise…
Deci…
Îşi ridică încet privirea. Lângă „salcia lor”, îmbrăţişând trunchiul ei gârbovit, Mădălina plângea. Toni se îndepărtă încet, în timp ce la urechi îi ajungea un hohot înăbuşit, ca un bocet stins.
Da, ea vorbise.
„Pleacă, n-auzi?...”
avea dreptate, trebuia să plece, nu mai putea rămâne. Nimic nu-l mai putea opri să plece acum când… acum când ce? De fapt ce se întâmplase?

Totul a început în clipa în care a aflat că îşi făcuse un alt prieten.
- Toni… ştii… Tu ai fost multă vreme plecat…
Cuvintele ei nu-l surprinseseră. Observase în atitudinile ei o răceală neobişnuită şi bănuise că aceasta este cauza.
- Ai cunoscut un alt băiat, nu?
- Da, într-adevăr…, răspunse fata oftând uşurată.
O scosese din încurcătură, nu ştia cum o să reuşească să-i vorbească, să-i spună că ea nu a avut răbdare să aştepte ca el să se întoarcă şi că după plecarea lui se aruncase în braţele primului băiat întâlnit. Se simţea într-un fel vinovată, Toni ştia şi el foarte bine acest lucru.

Toni fusese primul ei prieten. Când se cunoscuseră erau elevi la acelaşi liceu, ea anul întâi şi el anul trei. De atunci trecuseră trei ani.
În anul când el a terminat liceul, ea urma să dea examenul de treapta a doua. Se despărţiseră urându-şi reciproc noroc, căci şi băiatul urma să susţină examen la medicină, un examen foarte greu, dovadă fiind chiar şi numai faptul că nu a reuşit deşi învăţase cu seriozitate. Era însă pregătit să întâmpine o nereuşită, astfel încât l-a mirat mai tare eşecul fetei, la care pur şi simplu nici nu se gândise.
Apoi, în ziua în care alţi tineri se îndreptau către porţile liceelor şi facultăţilor, Toni şi-a luat valiza şi cu ordinul de încorporare în buzunar s-a urcat în tren. În B. a coborât, dorind să o întâlnească încă o dată pe Mădălina înainte de a pleca la unitatea la care fusese repartizat.
Când au ieşit de la film mai rămăsese o oră până la plecarea trenului. Porniră pe jos, în tăcere, spre gară.
La un colţ de stradă, în faţa unui vânzător de loz în plic, din cei care găseşti cu zecile pe străzile oraşului, Toni se opri. Îi venise în minte o idee trăsnită şi dorea să o pună în aplicare.
- Madi, zise el, hai să luăm fiecare câte un loz: cine nu câştigă înseamnă că va fi „cuminte”, e bine?
- Da! se grăbise fata să aprobe propunerea lui, pentru a-şi alunga gândurile ce o chinuiau.
Era un joc nevinovat, copilăresc, Toni ştia asta şi în plus ştia că el nu o să câştige nimic pentru simplul fapt că niciodată nu câştigase.
- Eu voi fi „cuminte”, îi spuse fata întinzându-i biletul necâştigător. Se temuse deşi şi ea ştia că e doar un joc.
- Nici eu nu am câştigat.
Îi dădu biletul fără ca măcar să-l desfacă.
În ochii fetei se petrecu un fenomen ciudat. Băiatul aproape îi smulse lozul din mână.
- Una suta lei… Bine dar… hârtia asta… minte… ,articulă el cu greutate din cauza furiei ce-l cuprinsese. De atâtea ori îşi dorise zadarnic să câştige o sumă cât de mică şi tocmai acum…
- Suntem doi copii, asta e. hai să mergem…
O urmă îngândurat. Trebuia să se revanşeze într-un fel şi o făcu după numai câteva minute cumpărând din banii câştigaţi o păpuşă mare, frumoasă.
- Seamănă foarte mult cu tine…, încercase el să motiveze acţiunea sa, dar îşi dădu seama că argumentul lui era pueril, străveziu…
- Faceţi cunoştinţă: ea este Mădălina, iar ea… Octavia, spuse descifrând numele păpuşii de pe plasticul agăţat la o mână, încercând să readucă zâmbetul pe buzele fetei.
Mai târziu, la gară, în timp ce trenul se îndepărta, îi strigase de la geamul compartimentului:
- Cum ajung la unitate îţi scriu! Să ai grijă de Octavia…!
Şi ea rămăsese pe peron, cu păpuşa în braţe, urmărind cu privirea trenul ce se îndepărta. Pe cutia în care se afla Octavia, se odihneau câteva picături, cu toate că deasupra nu se zărea decât soare şi cer senin.

Chir în seara în care ajunsese la unitate îi scrisese.
„ Suspendat între clipa de început şi sfârşitul continuu al visului, într-o lume în care doar dorul de tine îmi stăpâneşte gândul, eu iubesc.
Cu inima pânză şi trupul corabie, străbat marea de zâmbete şi flori pe care dragostea o aşterne peste depărtarea dintre noi încercând xă ne apropie. Iar tu, pe un ţărm al iubirii, cu aceeaşi dorinţă ce îţi arde-n priviri, mai rosteşti şi acum:
< - Te aştept!...>
< - Aşteaptă-mă, am să revin…>, îţi şoptesc.
< - Am să revin… Am să revin…>, repetă ca un ecou nesfârşit vântul şi marea repetă şi ea…
Cine va şti că am făcut un pas prin dragostea noastră şi am uitat drumul întoarcerii? De aici doar inimile noastre se zăresc.
Să rămâi veşnic floarea pe care mâinile mele rănite de lacrimi o alintă şi o apără de tot ce e rău: iată visul meu, răsărit din seminţele unei dimineţi de iarbă, pe care îl doresc împlinit.
Doar tu, prin puritatea sufletului tău, din care am adunat culoarea cu care am pictat dragostea, poţi şi trebuie să alungi singurătatea din jurul meu. Sunt singur într-o lume ce îmi este străină şi am nevoie de tine, pentru că numai tu, prin sentimentul care ne leagă, îmi dai forţa de a merge mai departe, de a păşi cu încredere în viitor peste piedicile pe care prezentul le aşează în calea paşilor mei.
M-am oprit o clipă din drumul meu pentru a-l continua apoi împreună, pentru că orice copil are nevoie de zâmbet, pentru că fiecare floare are nevoie de oua unei dimineţi, pentru că eu te iubesc şi am nevoie de tine.
În viaţă singurul lucru pe care nu-l poţi cumpăra este fericirea: pentru a o câştiga trebuie să lupţi cu arma dragostei, iubindu-l pe cel care te iubeşte. Chiar învins, nu plânge, zâmbeşte, ai încredere în puterea ta de a merge înainte. Doar aşa vei găsi fericirea.
Animat de un dor, renăscut din dorinţă, te caut iubito neîncetat, printre flori, printre stele şi vise, apropiindu-mă cu fiecare clipă de ţărmul pe care tu mă aştepţi.
- Aşteaptă-mă, am să revin!
Am să revin, Madi!”

< - Tu ai fost multă vreme plecat…>

Când aflase de existenţa rivalului său, o întrebase:
- E mai bun decât mine? Mai frumos? Mai deştept?
- Oh, atâtea întrebări dintr-o dată… încercase ea să se eschiveze de la un răspuns direct. Nu ştiu, tot ce ştiu este că el încearcă să mă cucerească într-un mod diametral opus celui folosit de tine.
Toni afişă involuntar un zâmbet amar: „să mă cucerească”, iată tot ce putuse ea afirma despre dragostea lui. O privi dezamăgit, trist legătura dintre ei doi mai putea fi numită dragoste în aceste condiţii? Avea motive serioase să se îndoiască.

„O secundă, doar atât, pentru ca totul să se destrame ireversibil sau să înflorească ameţitor. Alteori este suficient un singur cuvânt şi ziua se preschimbă-n noapte sau noaptea se preschimbă-n zi. Prea repede. Prea curând.
De ce? Rostesc uimit, rătăcit printre sensurile neînţelese ale cuvintelor, ale gesturilor şi sentimentelor.”

Aflat într-un moment de cumpănă, se hotărî să încerce imposibilul. Ceea ce urma să facă îl punea într-o situaţie delicată, dar avea nevoie de o certitudine. ”Totul sau nimic!”, îşi zise în gând, apoi continuă cu voce tare:
- Mădălina, vrei să fii… soţia mea?
Glasul îi fremăta de emoţie şi încordare, era tremurător, nesigur. „Eu sunt cel care a vorbit?”
- Pleacă…!
Ca o fulgerare scurtă de secure pe gâtul condamnatului, ca o săgeată căzând în cenuşa existenţei…
Pleacă, n-auzi? Nu vreau să te mai văd niciodată…!

Doar atât.
După trei ani de visuri încrezătoare, speranţe şi dor. Ar fi vrut să o întrebe… ce rost mai avea? Doar îi spusese foarte clar că trebuie să dispară pentru totdeauna din viaţa ei.

„- O iubeşti?”, începu el un dialog interior.
„- Mai mult decât sufletul meu!”, veni fără ezitare răspunsul.
„- Atunci pleacă – dacă într-adevăr o iubeşti şi ea e mai fericită fără tine, tu eşti dator să pleci!”
„- Să mergem…!”

*
Deschise ochii încet. O rază străbătea prin frunzişul prunului din faţa ferestrei şi i se oglindi brusc în ochii de culoare neobişnuită, un amestec ciudat de verde şi albastru. Totul dură doar o clipă căci, orbit, lăsă în grabă pleoapele să se abată în jos. se afla undeva pe pragul dintre somn şi veghe, într-o stare de moleşeală plăcută, din care doar printr-un efort deosebit de voinţă ar fi putut să se smulgă.
Îşi feri capul puţin într-o parte şi deschise din nou ochii. Dezordinea care domnea în cameră şi ale cărei elemente avea grijă să le reîmprospăteze zilnic, îl linişti.
- Am visat! Exclamă bucuros şi trupul i se cutremură instinctiv la auzul propriei sale voci care răsunase altfel, cu inflexiuni baritonale, lovind cu nervozitate parcă în imobilitatea lucrurilor din cameră.
În jurul patului zeci şi zeci de hârtii împrăştiate, acoperite în întregime sau doar parţial cu scrisul lui aproape indescifrabil, ori cu acele caractere cu forme ondulate, frumos înşiruite, pe care stiloul le lăsa pe hârtie doar când era bine dispus, momente în care era în mod deosebit preocupat de estetica fiecărui lucru. Printre hârtii, printre cărţi şi caiete, ca neghina în lanul de grâu, stau aruncate cutii de chibrituri goale sau doar înjumătăţite, pachete de ţigări mototolite, o cămaşă şi o pereche de pantaloni aruncate în neorânduială, cu nepăsare. Nu-i plăcea ordinea în cameră, de multe ori se certa cu maică-sa din acest motiv. Abia trezit din somn, ar fi putut oricând să găsească lucrul dorit în învălmăşeala din jur, într-un timp record, mergând direct la ţintă.
- Am visat! repetă el bucuros, scăpat de ameninţarea groazei din vis.
- Ce-ai mai visat? te-ntreb nu din simplă curiozitate, ci pentru că tu ce visezi noaptea ai prostul obicei să faci ziua…!
- Salve şefu`! Nepoliticos ca întotdeauna, după câte observ: tragi cu urechea pe la geamuri în loc să intri ca omul pe uşă, după ce baţi în prealabil! Bagi capul pe fereastră, mai mult decât atât, te bagi cu neruşinare în viaţa oamenilor, fără să întrebi dacă lucrul acesta îţi este permis…
- Nu-i rău, dar mai trebuie să exersezi puţin pentru a putea juca în rolul unei soacre cicălitoare. Dă-mi o ţigară…
Toni întinse maşinal mâna spre locul unde ştia că trebuie să se afle pachetul de ţigări, îl luă şi-l întinse celui care i se adresase.
- Dă-mi şi lingură, te rog, dacă tot mi-ai dat…
Îi întinse o cutie de chibrituri.
Cel de la fereastră îşi aprinse ţigara, trase câteva fumuri cu poftă, vizibil încântat, apoi surâse ştrengăreşte.
- Ştii Toni, dacă vreodată o să trebuiască să-mi amintesc de tine, cu siguranţă imaginea din gândul meu aşa va arăta: tu, stând lungit în pat, eventual dormind, mergând până la o totală confuzie a trupului tău cu obiectele abandonate, imobile, din jur…
- Mai ziceai de mine tăticu`, dar nici tu nu cred că ai fi o soacră mai bună!
Toni îşi aprinse şi el o ţigară şi o vreme fumară în tăcere. Cel care după un timp frânse tăcerea, fu şefu`:
- Pentru cultura mea generală, când ai venit din B.? Azi dimineaţă?
- Îhî! Punctaj maxim, Valer` tată!
- Hotărât lucru – nu eşti sănătos…
- Aia da! izbucni Toni în râs pentru a-şi exterioriza parcă indiferenţa cu acre primea replica prietenului său. Tare mult aş vrea să-l văd şi eu pe acela care ar avea curajul să afirme că eu sunt sănătos! continuă el făcând în acelaşi timp un gest sugestiv prin lovirea puternică a palmei stângi cu pumnul drept, urmată de o mişcare asemănătoare, în care cele două mâini, cu pumnii strânşi, abia se ating prin trecerea mâinii drepte pe deasupra celei stângi. Era gestul prin care toţi cei din faimoasa trupă Styll marcau spiritul războinic, agresiv.
Urmă un nou moment de tăcere, răstimp în care cei doi mai traseră câteva fumuri din ţigările lor părăsite pe buza scrumierei de pe pervazul ferestrei.
- Dacă ţi-e dor de câţiva ani de recuperări, n-ai decât să continui tot aşa…
Îl privi descumpănit, neînţelegând sensul cuvintelor sale.
- Şefule, nu mi-o lua în nume de rău, dar în ciuda respectului ce ţi-l port, sau poate tocmai de aceea, trebuie să îţi dau un sfat prietenesc: spune, bre omule, două cuvinte, dar zi-le ca lumea, să-nţeleagă toţi proştii…
- Chiar că te-ai mai prostit de aseară până acum. N-ai înţeles că era o invitaţie la „spovedanie”? Hai, zi-mi mai repede cum s-au desfăşurat „ostilităţile” cu prinţesa ta! Ai răpit-o? Unde-o ţii, în şifonier?
- Ce ostilităţi măi frate, că partida era jucată dinainte, arbitrul ţinea cu adversarul… Uite, tu de exemplu cu cine ţii? Cu mine sau cu ursul?
- Cu tine, locţiitorul meu scump şi drag, cu tine fără îndoială.
- Păi vezi? Măduţa în schimb ţinea cu ursul! Aşa că…
Tăcu, făcând o grimasă care sugera în mod surprinzător, simultan, dezgust şi indiferenţă. Cel de la fereastră nu rosti nici un cuvânt, aşteptă, ştia că o să continue mărturisirea fără să fie nevoie de un îndemn suplimentar. Băiatul din pat strivi cu furie în scrumieră ţigara care se stinsese.
- …Aşa că Mădălina nu mai există pentru mine, e doar amintirea unei mari iubiri… Atât. Hotărât, cinstit, drept şi curajos!

Pe buze îi rămăsese lipită o fărâmă de tutun din ţigară. O culese cu vârful limbii, o potrivi între dinţi, o strivi şi un gust amar îi umplu dintr-odată gura, aducându-i o senzaţie de vomă. Se strâmbă scârbit.
- Mă bucur cel puţin că eşti totuşi vesel. Asta înseamnă pentru mine cam aşa: când vă întâlniţi să vă împăcaţi? Aţi fixat ziua sau a rămas să o stabiliţi ulterior pe cale diplomatică?
- Naiceaces! Adicătelea „n-ai să vezi”, pe limba „internaţionalilor” din Simileasca. Terminat!...

„…gestul, niciodată natural, dar caracteristic, uimindu-mă, inspirându-mi stângăcie şi puritate, de parcă dragostea noastră ne apropiase surprinzător de ideal.
Cred, într-o dezlănţuire totală a sentimentelor mele, că importantă din aceste motive este eliminarea oricăror explicaţii, pătrunderea Mădălinei în viaţa mea s-a realizat treptat şi numai printr-o dispariţie bruscă se poate închide o rană.
O manifestare de gelozie nu ar fi fost compatibilă cu ceea ce a existat între noi, o controversă stupidă ori o acuzaţie de neloialitate, chiar plauzibile, n-ar fi adus nimic în vechiul făgaş.
Umezeala unei seri de mai, în care noi eram singurii supravieţuitori dintr-un vis cu doi copii nebuni, ne-a găsit străini şi cu certitudinea dezbinării fireşti a ultimelor legături rămase solitare, firave, între intenţiile iniţiale şi ceea ce a existat cu adevărat.
Cred că relatarea evenimentelor poate fi comparată cu o scurtă escală dictată de nişte semne ciudate, într-o încercare disperată de a spune ceva coerent despre faptele precedente cărora în mod logic nu le poţi explica succesiunea.
Poate e la mijloc acelaşi pretext privitor la atitudinile celorlalţi dar, ca să fiu sincer, cel mai greu şi mai apăsător pentru mine este golul lăsat în viaţa mea de plecarea Mădălinei…”

Cât îi povestise lui Valerică episodul cu Mădălina, mai fumase încă două ţigări şi acum o durere surdă îi scurma în stomac. De la o vreme se ferea să mai fumeze dimineaţa înainte de a mânca, dar astăzi simţea nevoia să o facă.
„În fond cui pe cui se scoate…” îşi zise, dar o durere săgetătoare, ca o lamă de cuţit înfiptă în stomac, îl făcu să se chircească uşor. Cu toate acestea, nepăsător, îşi mai aprinse încă o ţigară. Îşi făcea rău în mod conştient, fără a înţelege deocamdată care este motivul ce îi determină o astfel de atitudine.
- Nu pot să neg faptul că acţiunea ta a fost însoţită de o notă destul de mare de ridicol, mai ales în momentul cererii în căsătorie…îşi începuse Valerică expunerea părerii pe care Toni i-o ceruse. Cauza pe care tu o apărai însă şi căreia i-ai subordonat complet fiinţa ta, este prin definiţie o cauză nobilă şi toţi cei care se pun în slujba ei se purifică prin sentimentul purtat cu sfinţenie în suflet.
- O clipă şefule, îl întrerupse, problema este că una din cele mai grave acuzaţii pe care mi-o aduc singur este aceea că, prin tot ceea ce am făcut, m-am dovedit laş, am făcut pur şi simplu o eschivă reuşită în faţa perspectivei de a accepta o luptă deschisă cu „el”, în care unul singur ar fi putut să iasă învingător…
- Bun, în parte sunt de acord cu tine, dar şi această ipoteză se clatină bolnavă căci chiar tu mi-ai spus că partida era jucată cu mult înainte.
Da, într-adevăr aşa spusese şi era convins că aşa stăteau lucrurile.
În discuţia cu Mădălina, la un moment dat ea rostise câteva cuvinte care îl enervaseră la culme: „Cu timpul, observându-vă pe amândoi cu atenţie, voi vedea care este mai bun şi pe acela îl voi alege!”
Era indignat peste măsură…
„- Dar ce sunt eu? Pepene? Mă alegi să fiu cât mai mare, mă ciocăneşti de zeci de ori pentru a te convinge că sunt într-adevăr copt, după care mă aşezi pe cântar şi începi o tocmeală nesfârşită asupra preţului cu ţăranul necăjit şi amărât din spatele tarabei!”, gândise el fără a rosti însă vreun cuvânt.
I se părea în primul rând un lucru culminând prin nedreptate: ‹…voi vedea care este mai bun…›
Ce înţelegea ea de fapt prin „bun”? Şi oare, privită prin proprii ei ochi, cu unităţile ei de măsură neştiute, ea era bună?

- …uiţi totul. E cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da. Nu se merită prietene…
Toni ridică ochii spre cel de la fereastră care tocmai sfârşise de vorbit. Îi zâmbi trist şi celălalt înţelese că orice alt cuvânt ar fi fost de prisos.
- Iartă-mă Toni, dar e timpul să plec. Îţi închid fereastra sau ţi-o las aşa?
- Las-o aşa, oricum cred că e timpul să mă scol şi eu, am lenevit destul…
- Ahoe şefule! îi răspunse răstignind pe buzele uscate un zâmbet amar, în aparenţă inexpresiv.
Îl urmări cu privirea până când ajunse la poartă.
„Băiat bun…”, îşi spuse gânditor.

Ajuns acasă, Valerică intră în camera sa şi încercă să-şi reia studiul problemei de termodinamică pe care o abandonase la plecare: dacă…şi…deci…sau…
Caietul îşi frânse zborul în lemnul uşii cu un fâşâit înfundat, urmat de un pocnet sec.
- Ce dracu l-a găsit şi pe-acesta să-i facă propunerea aia idioată Mădălinei? izbucni el, nemaiputându-se stăpâni, dând glas cu mânie gândului care îl chinuia.


„- Sunt ca o stâncă. De aceea mi-e teamă. Pentru că orice stâncă se prăbuşeşte şi se destramă sub puterea nebănuită a ploii. Şi ploaia este durerea. Prea multă durere pentru un suflet. Prea multă ură. Prea multă falsitate. Ochii mei sunt cenuşii. Copacii sunt cenuşii. Oamenii sunt cenuşii. Mi-e dor de o rază de soare în lumea asta cenuşie…”
Se aplecă şi ridică de jos săpunul care îi scăpase din mână, continuându-şi apoi gândul.
„- Sunt slab. Ştiu asta. Şi mă tem. Nu de tine. Nu de el. ci de mine. De neputinţa mea de a mă smulge din mediocritate. Râvnesc înălţimi. Mi-e teamă de le. Sunt ca un copil care doreşte să zboare chiar înainte de face un prim pas. Şi caut. Şi nu găsesc. Mi-e teamă că într-o zi mă voi pierde şi eu. Şi nu va fi nimeni care să mă găsească…”
Se şterse cu un prosop privindu-şi nemulţumit în oglindă ochii încă obosiţi, după care intră în bucătărie şi începu să cotrobăie prin oalele cu mâncare.
În timp ce mânca lacom, fără să ştie de ce, în minte îi veni amintirea unei întâmplări din tren, când fusese să se înscrie la facultate.

Pe o banchetă apropiată de cea pe care stătea Toni, în stânga sa, se afla un bărbat în uniformă de muncitor ceferist, o uniformă murdară, uzată de prea mult purtat. Privirea i se opri la mâna dreaptă a bărbatului, sprijinită pe braţul banchetei, o mână neobişnuit de mare şi cu pielea plină de crăpături prin care se strecurase nestingherită păcura, după care începu să alunece în sus, spre chipul înnegrit de soare şi vânt, lucru ce făcea zadarnică orice încercare de a ghici vârsta.
Alături, jos, lângă picioare, avea o sticlă cu un dop improvizat din hârtie, pus mai mult de formă şi care nu putea să împiedice răspândirea unui miros înţepător de prună, ceea ce făcea imposibilă orice posibilitate de confuzie în privinţa conţinutului.
- Salut Costică, treci încoa′ mânca-ţi-aş gura ta de băiat frumos!, salută el cu un exces de entuziasm apariţia unui al doilea ceferist.
Era ca şi primul un om îmbătrânit înainte de vreme. În mână ţinea o sacoşă în care se zăreau câteva pâini şi care cu siguranţă nu era prea grea, ceea ce însemna că nu ea era motivul pentru care trupul îi era încovoiat, adus de spate.
Se aşeză lângă celălalt pe banchetă şi începură să sporovăiască verzi şi uscate, cu glas tare, de parcă s-ar fi aflat singuri în compartiment, cinstindu-se periodic din sticla cu dop de ziar.
Toni ar fi preferat să doarmă, se simţea obosit, dar felul în care vorbea primul ceferist – care dovedea o limbuţie extraordinară – îi atrase atenţia şi se hotărâ să asculte şi el discuţia celor doi.
- Zău, mă Nicule, nu ştiu ce-o să ne facem, unde-o să ajungem pân′ la urmă. Dac-am umblat io tot oraşul după o pereche de pantohi şi n-am găsit hir…, îşi vărsă noul venit, cu năduf, necazul. Şi la muncă şi acasă tot cu jerpeliturile astea stau în picioare.
- De, mă Costică, dacă şi tu taman unde trebuie nu te′ci, îi răspunse celălalt luând sticla de jos şi ducând-o la gură. Bău, după care îi întinse sticla celuilalt şi continuă:
- Faci şi tu exact cum făcui io cu raţa…!
Costică îl privi mirat.
- Ce raţă, mă Nicule, că eu vorbeam despre pantohi…
- Mai ghini taci că spui prostii, i-o tăie scurt Nicu, pentru ca apoi să îşi continue vorba, adresându-se mai mult celor doi bărbaţi de pe bancheta din faţa sa decât tovarăşului de muncă.
- Să hi fost acu′ vreo doi-trei ani…Într-o zi hiu acasă pă la prânz, cam aglomerat de la muncă, tot cu una d′asta, zise el arătând cu o zvâcnire a capului spre sticlă. Mă-nvârt eu ce mă-nvârt pă-n bătătură, pă-n casă, văz că muierea nu-i acasă. Ei, zic, înseamnă că i-a chemat la treabă, ştiţi, ea e la gospodărie, la C.A.P.- adicătelea, în sat, completă el ca să fie sigur că s-a făcut înţeles. Dacă văz aşa, înloc să mă′c, ca omul când îi băut, să mă culc niţel, mă′c să dau mâncare la raţe. Da nu′ş ce-mi vine că-mi chică cu năduf pă una şi nici una nici două, pui mâna pă o jordie şi jap!, o trăsnesc de-o las rece. Acu′, nu-mi era de-o raţă, dă-o păcatului, da′ mă gândeam ce-o să hie cu muierea când va să hină acasă. Aşa că iau ghinişor raţa, mă′c la gardul care l-aveam între mine ş-un vecin ş-o bag cu capu-ntre două scânduri, că uitai să vă spui, sus scândurile erau mai înguste şi jos mai late. Toate ghini pân.-aici. Când hini muierea de la câmp, eu mâlc, nu scot o vorbuliţă despre raţă ş-o las pe ea să le dea mâncare.
„- Mă Nicule, ia hin′ încoace că nu-i o raţă!”, o aud numa′ că mă strigă.
Mă′c la ea, număr o dată, de două ori, de trei ori, nu-mi ieşea că doar sărăcuţa era unde era.
„- Fă muiere, zic, hai s-o cătăm că nu să poate să nu hie…”
acu′ io ştiam unde-i raţa, da′ prost eram să mă′c încolo? Las′ s-o găsească muierea! Aşa că mă′ceam peste tot numai unde trebuia să mă duc nu mă′ceam nici să mă arză cu hier roşu, că d′aia vă ziceam. Şi numa′ ce-aud pă nevastă-mea:
„- Nicule, hin′ c-o găsii, iaca-i spânzurată-n gard!”
Când i-am spus după vr′un an cum s-a spânzurat raţa, numa′ ce mi-a zis:
„- Da′ ghini, mă omule, nu puteai să-mi zici d′atunci?”
„- Ce′şti n-ai minte muiere? Da′ mai aveam trai în bătătură o st′ămână, poate chiar mai ghini dup′aia?”


După ce termină de mâncat, Toni se întoarse în camera lui, luă un caiet şi un pix, îşi aprinse o ţigară şi se lungi din nou în pat, deşi nu trecuse nici o oră de când se ridicase din el.


„Mai păstrez în amintire stângăcia şi puritatea unei tăceri fără nici o explicaţie şi în acelaşi timp tânjesc (probabil mai presus de orice) după un gest care are valoarea unei simple amintiri personale, oarecum neobişnuită, dar în care cred totuşi cu adevărat.
De fapt, pretextul refuzului, neînchipuit de natural, de a accepta un mare adevăr, poate inspira dintr-un anumit punct de vedere una din ipostazele cele mai caracteristice ale întregului meu comportament în situaţii aşa-zise cheie: ceva asemănător unei retrageri forţate din faţa certitudinii (sau e doar iluzia?) unui final nereuşit, nedemn de nici un simbol.
Din singurătatea mea, din izolarea mea, rădăcinile durerii – înfipte adânc în profunzimea experienţei destul de ciudate pe care o am – se circumscriu straniu, neînţeles, în jurul unei speranţe definitiv pierdută, se reflectă într-un mod imaterial în multitudinea întrebărilor pe care mi le pun.
Momentele inerente de neînţelegere a sensului real al multor cuvinte de-ale mele, nu te-au ocolit, cum era şi firesc, dată fiind neputinţa pătrunderii în sufletul meu. Din păcate –
necunoscând aproape nimic din adevăr – ai preferat să-ţi impui în subconştient că mă prefac, că sunt doar acel actor care confundă viaţa cu scena. În esenţă aceasta nici măcar nu este o vină imputabilă, dat fiind imensul teatru care este lumea, într-o continuă piesă neiertătoare – viaţa – împinsă până la limita maximă a nebuniei.
Spune-mi, te rog (eu nu vreau sau mă tem să observ ruina poveştii sentimentale), dacă simţi ceva, vreo remuşcare sau dimpotrivă, ori mai degrabă îngheţul, controversat deopotrivă de amândoi, n-a făcut decât să accentueze ceea ce era şi aşa evident: iminenţa despărţirii?
Uneori îmi imaginam capătul drumului şi simţeam atunci, devotat ideii de sentimentalism total, cum semnul îndoielii nu-şi are locul în amintirile noastre comune, ştiind că o înşiruire de cuvinte şi fapte nedemonstrate nu putea constitui o probă de infidelitate în ciuda tuturor aparenţelor.
Deznodământul însă, iniţial neînregistrat conştient, atrăgând deci după aceea o nevoie acută de rememorare, mi-a apărut neîndoielnic ca o imposibilitate a unei existenţe reale a lui, pentru ca în final să capăt certitudinea, conturată cu claritate prin lipsa prezenţei tale fizice…
Oriunde se ascunde o taină, speranţele îşi refuză categoric prezenţa, ca într-o iluzie stranie, neîngrădită de obstacolele trecute cândva.
Se pare că distanţa până la punctul de întâlnire a privirilor reprezintă o ezitare, o schimbare care loveşte zadarnic în încercările mele, căci drumul în care sunt ancorate furtunile purificatoare se pierde, rămân doar urme prea greu de descifrat de doi ochi trişti.
Văzduhul interior, subjugat de liniştea dinaintea marilor furtuni, prevestind mirosul de nuci dintr-o toamnă timpurie a sufletului meu încorsetat în principii imparţiale dar nu
îndeajuns de echilibrate, îl regret acum tardiv, ca o încercare de evadare nereuşită, ca o neaşteptată despărţire…
Un copil călcând peste flori, aşa cum ai purta în sân o scrisoare de dragoste scrisă pe crâmpeie de viaţă cu priviri rătăcite, eu, tulburător recompunând din răcoarea arborilor parfumul trecerii tale. Dedesubt, mâna care a rupt trandafirii sau piciorul care a strivit luminosul buchet?
Ne întâlnisem fugar, dar senzaţia dominantă în ceea ce mă priveşte era că redescopeream o lume ştiută, eram capabil să recunosc în purtările tale, sub semnul unei mari şi nesperate coincidenţe, ceea ce eu văzusem cu mult înainte în dorinţă.
Nu aveam bănuieli asupra posibilei întoarceri în memorie, ori poate că puteam presupune că voi reuşi să refac drumul spre propriul meu trup îngropat prea adânc în ea, dar cu siguranţă, scormonind ar fi fost posibil să scot din întâmplare sau din pricina tulburării sensurilor, doar o siluetă estompată inevitabil de trecerea timpului şi influenţa singurătăţii.
Găsirea unui prieten, suprapusă peste rigiditatea absolută a amănuntelor în care numai eu am crezut, acea putere, nebănuită măcar, de a-ţi insufla teamă prin simpla privire ce te căuta cu atâta ardoare, toate acestea m-au obligat să mă cufund odată cu sărutările noastre în noaptea din care niciodată n-am mai aflat că de fapt descoperisem adevărul despre incompatibilitatea iubirii noastre cu idealurile fiecăruia în parte.
O vreme, dintr-un imbold inexplicabil, schimbam banalităţi cu aerul că în faţa entuziasmului culoarea superficială capătă profunzime.
Imaginea de început s-a transformat succesiv, speranţele n-au supravieţuit încercării de trecere prin tunelul timpului, încă un insucces, doar un nou eşec alături de toate celelalte nereuşite care s-au asociat de numele tău, Mădălina…”
Toni răsfoi o vreme filele caietului, recitind scrisoarea pe care dorea să i-o trimită Mădălinei, stătu o clipă în cumpănă, apoi rupse foile şi le aruncă printre celelalte hârtii răspândite prin cameră.


-…în fond n-ai decât să faci cum crezi, nimeni nu te poate obliga să-mi urmezi sfaturile. Ar trebui totuşi să te gândeşti şi la faptul că ţi s-a oferit minciună în schimbul dragostei tale sincere…
cel acre adusese din nou în discuţie acest subiect fusese Toni. Dorea să-şi clarifice toate nedumeririle, să-şi facă o imagine limpede despre ce a fost şi ce avea să urmeze.
- Eşti chiar aşa de convins că reacţia ei s-a născut din minciună şi că sentimentul meu pentru Măduţa a fost dragoste curată, sinceră?
Valer, care tocmai îndrepta ţigara spre buze, opri mişcarea mâinii, rămânând cu ea în cumpănă, într-o poziţie care exprima mirarea şi surprinderea aduse de cuvintele prietenului său. După câteva secunde lăsă mâna în jos, abandonând intenţia de a mai trag din ţigară.
- Păi…eu credeam că discutăm deschis, că nu îmi ascunzi nimic… Scuză-mă, dar în cazul acesta eu…îi reproşă el cu blândeţe, trecându-şi degetele prin modesta podoabă capilară.
Când cineva încerca să facă haz de el pe această temă, Valerică se apăra autoironizându-se: „Mai am păr exact de-o baie…! şi zâmbea dezarmant, ca un copil nevinovat.
- În cazul acesta tu…pe dracu! Aia-i! Te-arunci ca motanu-n crăci şi te gândeşti tocmai la ce nu trebuie. N-am zis că n-am iubit-o pe Madi. Pur şi simplu mă gândeam că este posibil ca din punctul ei de vedere Mădălina să fi procedat corect, în timp ce dragostea mea a apărut în ochii ei la dimensiunile unui fals
nereuşit. Aici doream să ajung cu raţionamentul meu: dacă în viziunea ei eu sunt cel vinovat? Aceasta este întrebarea al cărei răspuns doresc să-l găsesc acum cu ajutorul tău…
Surprins de întorsătura neaşteptată a discuţiei, Valerică se hotărî să bată în retragere şi să amâne un răspuns direct.
- Pentru moment tu eşti singurul care poate răspunde. Întrebă-ţi amintirile, mai priveşte o dată cu mai multă atenţie în sufletul tău, fii sincer cu tine şi răspunsul îţi va apare negreşit în faţa ochilor minţii…spuse el ridicându-se de pe scaun. Mai discutăm deseară la discotecă, bine?
Îl conduse până la poartă, mai rămase câteva clipe privind în urma lui, după care intră în curte, oprindu-se în faţa straturilor cu flori. Se apropie de o tufă de trandafiri şi rupse cu atenţie un minunat boboc.
„- Să prind în palmele mele o floare de trandafir roşu şi să o sărut.
După aceea, uitând că sunt doar un simplu om condamnat să stea închis între limitele propriei lui neputinţe, să cred că am reuşit să descopăr fericirea.
Dar să nu mă opresc.
Privind în oglindă, să văd că şi dincolo de marginile ei lumea este aceeaşi: rea şi neprimitoare, ostilă mie prin fiecare element al ei.
După aceea, uitând că sunt un simplu om stând drept model imperfecţiunii, să cred că am reuşit să descopăr secretul întoarcerii din oglindă.
Dar să nu mă opresc.
Şi deodată iată că trandafirul ţipă zdrobit sub tălpile mele, iar oglinda se preface în mii de cioburi.
Ce se va întâmpla acum cu jocul meu? Fără ele, fără trandafir şi oglindă, jocul meu este fără sens.
Uite, acum iau un pahar gol şi torn în el câte o picătură
din zâmbetul meu, din culoarea ochilor mei, din buzele mele, din părul meu.
Dar nu mă opresc.
Şi deodată totul dispare, nimic nu mai există, doar eu mai rămân şi trupul meu fierbinte de dragostea tăinuită în el îmi arde palmele…”

Când ajunse în dreptul camerei sale îşi dădu seama că uitase radioul deschis: se auzeau acordurile unei melodii care îi plăcuse cândva.
„- Şi totuşi viaţa nu se sfârşeşte aici!” îşi zise şi sări pe fereastră în cameră.

În cei patru ani cât fusese elev în B. stătuse în gazdă la o rudă, într-un bloc aflat vizavi de blocul în care stătea Mădălina. Un an şi jumătate fuseseră vecini, probabil chiar se întâlniseră de nenumărate ori în drumul lor spre şcoală sau în alte împrejurări. Şi poate că tot astfel s-ar fi scurs şi ceilalţi doi ani dacă n-ar fi intervenit întâmplarea aceea cu Dan, prietenul lui.

Aruncase plictisit în pat cărţile şi caietele şi ieşise în balcon să fumeze. Nu apucase însă să-şi aprindă ţigara căci din blocul alăturat Dan îi făcea semne disperate cu mâna.
- Hei! Moşule! Vino pe la mine!
- Acum? întrebă el nemulţumit, cu ţigara în gură, mutând chibritul dintr-o mână în alta, cu un gest de nervozitate.
- Nu, nu acum: i-me-di-at!
Când pătrunse în apartamentul prietenului său mai păstra pe chip un semn uşor de supărare.
- Uite cum stau lucrurile: peste o jumătate de oră am întâlnire cu o fermecătoare fiică a Evei, dar după cum poţi constata, mă aflu în imposibilitatea de a mă prezenta într-o formă fizică măcar mulţumitoare, zise Dan lăsându-şi ciorapul în jos şi arătând spre glezna piciorului, umflată şi vânătă. Fotbalul dragul meu cere sacrificii…
- Bine, dar nu înţeleg ce amestec am eu în toate astea…
- Simplu moşule, exagerat de simplu: tu vei face ceea ce eu nu pot să fac – o să te întâlneşti cu Georgiana şi-o să-i explici cum stau lucrurile.
- Dar nici o cunosc, încercă Toni o scăpare.
- Nici nu trebuie! Peste douăzeci de minute, în faţa blocului C4, blondă cu ochii albaştri. Vezi poate te atingi cumva de ea ca să dai de dracu…ăăă…adică de mine am vrut să zic. Dacă mai e cu cineva, vrea prietenă de-a ei, ceea ce e foarte posibil, n-am nimic împotrivă să te mai aduni şi tu de pe drumuri şi să-mi devii tovarăş de suferinţă întru slava iubirii!
Presimţea el oare ce avea să urmeze în clipa în care rostea aceste cuvinte pe care Toni le întâmpină cu o indiferenţă totală? Cu siguranţă că nu…
Georgiana apăruse exact la ora fixată, însoţită de Mădălina.
Nici acum măcar, când trecuse cu un pas dincolo de pragul dintre prezent şi amintire, nu îşi putea explica ce se întâmplase atunci, ce forţă ciudată şi neştiută îl subjugase. O vedea pentru prima oară sau cel puţin pentru prima oară înregistra acest lucru în mod conştient şi cu toate acestea avea convingerea că se cunoscuseră mai înainte, într-un timp necunoscut, într-o lume necunoscută şi nu prea îndepărtată. De aceea, în timp ce Georgiana, făcându-le cunoştinţă, rostea numele Mădălinei, Toni făcu cel mai ciudat jurământ din viaţa sa:
„- Această fată va fi peste ani soţia mea!”
De unde oare atâta convingere în gândurile lui când abia se văzuseră şi nu ştiau nimic unul despre celălalt? Ba nu, nu era adevărat, ei se cunoşteau foarte bine, cel puţin asta era convingerea lui, o mai văzuse desigur, fuseseră prieteni şi se iubiseră în visurile lui, chiar dacă atunci nu avea un nume, dar chipul, da, chipul acesta era, nu avea cum să se înşele…
„- Ne întâlnisem fugar, dar senzaţia dominantă în ce mă priveşte era că redescopeream o lume ştiută, eram capabil să recunosc în purtările tale, sub semnul unei mari şi nesperate coincidenţe, ceea ce eu văzusem cu mult înainte în dorinţă…”
Întors în camera sa de la gazdă, scrisese mare în caietul de poezii: „23 aprilie 1986, ziua în care EA a coborât din vis în realitate!”.
Ceea ce a urmat a fost ca o alergare continuă prin ceaţă. când după aproape o lună de la ziua când se cunoscuseră, o prinsese întâia oară de mână, făcuse acest lucru timid şi cu teama că în clipa imediat următoare ea o să se întoarcă în vis şi el va fi din nou singur în ceaţa care l-ar fi acoperit şi mai tare. Nu dispăruse însă, ea era tot acolo, lângă el, cu mâna ei mică abandonată în mâna lui şi el ar fi vrut să chiuie de bucurie şi să-i cadă în genunchi pentru a-i mărturisi cât de mult se temuse.
O iubise ciudat, ac pe un copil pe care trebuie să-l pregăteşti îndelung înainte de a-l pune în faţă cu viaţa. O ţinuse tot timpul de mână din teama că altfel ar putea să o apuce pe un drum greşit, o ferise de orice contact cu răutatea oamenilor, înfăşurând-o în bunătatea lui ca într-o armură invulnerabilă. Acum când era din nou singur îşi dădea seama că probabil tocmai prin aceasta greşise faţă de ea: vrând să o ferească de rău, îi luase tocmai libertatea de care avea nevoie, o încorsetase în principiile lui atât de tare încât se simţea mai degrabă prizonieră decât iubită. De ce se mai mira atunci că Mădălina se folosise de braţul primului venit pentru a evada din închisoarea în care o ţinea el?

Primul intrase pe poartă Valerică. Îl urmau apoi, parcă intenţionat aşezaţi în ordinea „gradelor” deţinute în cadrul trupei, Sandu – celălalt locţiitor („frate” cu Toni), Niti – cel veşnic pus pe glume şi Şerban – taciturnul. Ultimul intrat pe poartă era Iulian, fratele lui Sandu.
Îndată ce îi zări, Toni începu să toarne vin în paharele de pe masa aşezată pe terasă. Alături, în bucătărie, maică-sa mesteca într-o oală din care se ridicau nori albicioşi de abur.
Prin uşa deschisă îi zărea trupul aplecat spre maşina de gătit.
„- Când oare a îmbătrânit atât de tare? Greutăţile, desigur şi apăsarea certurilor zilnice…”
- Noroc Toni. Sărut mâna tanti, ce faceţi?
Era şeful. Glasurilor celorlalţi se auziră ca un ecou: „…sărut mâna…m′na…”.
- Să trăiţi băieţi. Ce să fac, măi Valerică şi eu ca omul cu treburile pe lângă casa lui, răspunse ea ieşind pentru o clipă în pragul uşii.
- Tanti, mata de ce nu l-ai îmbrăcat pe Toni că uite, singur nu a fost înstare, se auzi glasul lui Niti, dovedind parcă o dată în plus că e veşnic pus pe harţă.
Toni îndreptă spre acesta o privire aparent mânioasă.
- Maestre, toate bune până aici, dar dacă te mai legi o singură dată de persoana mea, presimt c-o să te turez de nu te vezi…!
- Chiar că n-ai să vezi tăticu!
- ce să-ţi povestesc: mor despre tine! Cred că dacă mă-nfurii, nici nu atingi gardul şi-o să te întrebi de ce a mai fost nevoie să se facă poartă…!
- Ho, mă, gata, v-ajunge! interveniră ceilalţi potolindu-i.
- Noroc băieţi.
- Bună seara, nea Gheorghe, răspunseră toţi în cor.
Apăruse din spatele casei ţinând în mână o găleată în care dusese mâncare la porc. La cei şaizeci de ani ai săi se ţinea bine, era în că în putere.
- Gata sunteţi de discotelcă?
- A se citi discotecă, îl corectă Toni.
- Mă rog, aşa o fi, cum zici tu, zise el în timp ce se spăla pe mâini.
Se şterse şi apoi se apropie de masa împrejurul căreia se aflau băieţii.
- Ei, ce staţi? N-aveţi curaj să serviţi, ori poate că nu vă place?, îi întrebă privind insinuant spre vinul din pahare.
- Cum nu!
- Numai la băutură ţi-e gândul, ai şi tu o grijă să nu ţi-o ia altul înainte…!, se auzi glasul mamei lui Toni.
- Mai tacă-ţi gura, moară hodorogită! Cucuveao!
- Nu ţi-ar fi ruşine, om bătrân să vorbeşti aşa în faţa copiilor ăstora, îl apostrofă ea apărând din bucătărie, ţinând în mâini o farfurie cu gogoşi. Serviţi băieţi cât sunt calde, îi îndemnă.
Îşi cuprinse cu duioşie fiul pe după umeri:
- Toni, n-ar fi bine să te duci să te-mbraci, că aşteaptă băieţii?
- Ba da, mami, am dispărut…
- Tanti, mergi şi mata cu el să nu cumva să se îmbrace cu paltonul şi în pantaloni scurţi, nu scăpă Niti ocazia să înţepe.
- Ştii ce, îi replică Toni în timp ce se pregătea să intre în casă, ia dă tu o fugă până la magazin şi vezi dacă a început să vândă măslinele! Şi până mă îmbrac eu, ai timp să faci şi o Pochină, să dai la peşte… Vezi că îl vreau fript!, îi strigă el din cameră spre hazul tuturor.

Niti era în trupa Styll simbolul răzvrătirii totale în faţa oricăror principii impuse. N-ar fi putut să stea serios nici la o înmormântare, din orice făcea prilej de glumă. Chiar şi ultima
avansare în grad îi fusese acordată de Valerică în urma unei glume făcută pe seama unui vecin al lui Toni.

Trecând într-o seară cu Toni şi cu Valerică prin faţa casei vecinului respectiv, îl zărise la poartă şi-i dăduse bună seara. Poate că nu vorbise destul de tare sau poate că omul, fiind în vârstă, nu auzise, cert este că nu i-a răspuns la salut. Atât i-a trebuit lui Niti, o jumătate de oră nu i-a mai tăcut gura.
„- Cum? Să-mi facă el una ca asta? Păi da, că dacă nu-l salutam, mi-auzeam sigur vorbe în sat: că numai respect oamenii, şi câte… ei, lasă nea Costică, o să mi-o plăteşti dumneata cât de curând, nu duce grijă!”
< Cât de curând > a însemnat de fapt seara următoare. Adunând întreaga trupă, Niti i-a dus la poarta casei lui nea Costică.
„- Nea Costică…! Nea Costică…!”
Auzindu-se strigat cu atâta insistenţă, omul venise grăbit la poartă să afle ce s-a întâmplat.
„- Bună seara, nea Costică!”, rosti Niti şi foarte liniştit şi mulţumit îi întoarse spatele, făcându-le semn şi celorlalţi să-l urmeze.
În spatele lor nea Costică îşi făcea de zor cruce cu amândouă mâinile.
„- Nu eşti sănătos, tăticu!”, izbucni Valerică, eliberându-se de încordarea ce-l cuprinsese în secundele cât durase scena.
Mândru, plin de sine, Niti păşea mai departe, fără să-i răspundă.
Se răzbunase şi era mulţumit.


- Nea Gheorghe, mai povesteşte-ne ceva din vremurile matale, îl stârni Sandu.
Duse paharul la gură golindu-l dintr-o sorbitură. Îşi şterse apoi buzele pătate de vin cu mâna lui groasă, butucănoasă, aspră ca o bucată de şmirghel. Erau mâini de muncitor care păstrau încrustate în piele amintirea şi truda unor zile de muncă grea şi neîntreruptă.
- De, mă băieţi, ce pot să vă spun eu vouă? Voi trăiţi alte vremuri, nu ştiţi ce e greul, pe când eu? Eu mergeam cu gâştele boierului la păscut şi mâncam ardei copţi cu saramură şi mămăligă. Când eram ca voi, am plecat pe şantier. Toată viaţa am muncit, pe-acasă eram mai mult musafir, nu dădeam cu lunile. Am lucrat până şi în mină şi iată că n-am murit de muncă. Pe când puşlamaua asta de Toni nu pune mâna pe nici un fel de treabă, că-i e greu şi-i e teamă să nu se rupă ceva în el…!
- Se putea oare ca întreaga peroraţie moralicească a iubitului şi stimatului meu tată să nu-şi îndrepte vârful încărcat cu venin spre umila mea persoană? Nu se putea!
Apăruse pe nesimţite din casă. Era îmbrăcat complet în maro, culoarea lui preferată în materie de îmbrăcăminte şi în colţul gurii îşi aşezase ştrengăreşte o ţigară aprinsă. Auzise ultimele cuvinte ale tatălui său şi-i replicase prompt, nu fără o oarecare notă de răutate, de ironie.
- Dă-te în mă-ta de golan, că nu eşti capabil de nimic, stai toată ziua în pat ca o lăuză de-o să faci păduchi într-o bună zi…
- Mata să fii sănătos!
- Parcă văd că numai vorbele or să rămână de tine şi n-o să faci nimic nici anul acesta cu examenul. Tu crezi că toţi proştii intră la facultate?
- Dacă nu vă e cu supărare, stimate domn, eu m-aş încumeta să consider că acesta este un lucru care mă priveşte în mod direct şi personal. E adevărat că sunteţi şi dumneavoastră implicat, recunosc, dar nu îndeajuns de mult pentru a vă putea
rezerva dreptul de a mesteca în ciorba mea care fierbe în oala luminăţiei-voastre. Regret, sincere condoleanţe…
- Biserica mă-ti, cu limba ta spurcată, cu tot!
- Nu ţi-e ruşine, măgar bătrân ce eşti?, interveni mama lui Toni.
- Haideţi băieţi, mergem? Spectacolul care urmează, din trista mea experienţă vă asigur că nu promite să fie prea atractiv…

Într-o vreme în care monotonia era cuvântul cheie al vieţii de zi cu zi a tinerilor de la sat, trupa Styll se dorea a fi un strigăt de disperare, o încercare de evadare forţată din cotidian.
Membrii trupei îşi realizaseră printre altele şi eroi proprii, cum era de exemplu nea Onică, vecinul lui Sandu, acre prin „bunăvoinţa” lui Niti aproape că devenise personaj de roman ştiinţifico-fantastic.


Nea Onică era renumit prin faptul că indiferent de anotimp umbla mai mult desculţ.
- Pe cinstea mea, exclamase contrariat Sandu, are pielea de pe tălpile picioarelor mai groasă decât talpa de la adidaşii mei!
- Da, dar nu ştii bomba, intervenise prompt Niti.
- Hai, lasă talentele şi „suspănasul” şi dă-ţi mai repede drumul la gură, îl zori Şerban, nerăbdător, presimţind că glmeţul iar a „clocit” ceva.
- Era la nuntă la fi-su, la Titi – începu cu vorbă domoală Niti – mai trebuiau câteva pioneze….
„- Mă Onică, ia du-te tu la Fănica şi mai adu nişte chioneze să termenăm dă pus hârtia pă mese…
- Vă trebuie multe fă?
- Ei, na şi tu, omul lui Dumnezeu: vreo trei-patru acolo, că doar nu o târnă.
- A, păi vă serveşte băiatul dacă-i aşa!”, şi foarte calm s-a aplecat extrăgându-şi din talpă pionezele necesare!
Nici Toni, care trecea drept cel mai serios din trupă nu-şi putu reţine cascada de râs curat, sănătos.
- Mă Niti, mă băiatule, îl apostrofă el cu blândeţe, e de groază ce se întâmplă cu tine, mă omule! Se vede treaba că nici tălpile lui nea Onică, oricât de groase ar fi ele, nu au scăpat de înţepătura veninoasă a cuvintelor tale!
- Stai aşa că asta nu e totul. Să vezi…
Se apropia nunta cu nunul mare în frunte. Nea Onică ieşise cu mirele şi cu alţi nuntaşi în faţa porţii să-l întâmpine. Să-l fi văzut pe nea Onică, nu-l recunoşteai cu siguranţă: proaspăt bărbierit, frezat, parfumat, cu costumul la patru ace şi cu… gumari în picioare! Cînd l-a văzut fi-su să înnebunească, nu alta…
„- Cum mă attă vine nunta şi mata cu gumari în picioare, ba chiar şi fără ciorapi?”, l-a luat la întrebări el supărat foc.
O clipă nea Onică l-a privit surprins, după care faţa i s-a luminat brusc:
„- Da, ai dreptate, fără meşi!”
Şi nici una nici două, s-a descălţat de gumari, i-a aruncat peste gard în curte şi l-a întâmpinat pe nunul mare în picioarele goale şi-n costum cu cravată!...
Tot Niti lansase şi o anecdotă:
„- Ce face nea Onică dacă îi intră un cui în talpa piciorului?
- …?!
- Îl îndoaie şi lasă acolo, că poate o să-i trebuiască vreodată şi să ştie de unde să-l ia!”

Valerică se îndreptă spre un colţ mai retras al sălii.
- Ce faci Toni, tu nu dansezi?
- Nu şefu′, mi se pare mai atractiv să-i privesc pe ceilalţi.
- Totuşi…
- te rog nu insista zadarnic.
Tonul era hotărât, nu admitea contraziceri, dar şeful nu era omu care să piardă atât de uşor, fără ca măcar să-şi epuizeze toate variantele de atac.
- Stimate domnule Toni, dansaţi?
Era Rodica, prietena şefului.
„- Aha, de acesta-mi eşti tăticu… Chiar mă miram de ce ai cedat aşa de uşor: ştiai că pe ea nu o voi putea refuza. Nu-i nimic, ţi-o plăteşte băiatul cu vârf şi îndesat!”.

- Da mă şi să vezi ce păţesc cu nea Gulică… asta pe vremea când eşteam junior!...
Era Niti, în grupul unor băieţi şi fete care se adunaseră în jurul lui dornici să afle aventurile glumeţului.
- Avea nea Gulică acesta un prun, mamă-mamă! Eu, ca omul, pofticios! Mă duc, sar gardul, mă urc în prun şi încep să mănânc de zor, cu o poftă de-ţi lăsa gura apă numai văzându-mă. Când să cobor, cine era sub pom şi se uita la mine cu nişte ochi cât două cepe barosane? Nea Gulică!
„- Dumitrule tată – mi-am spus eu că aşa mă cheamă-n „bolentin”! – ai încurcat-o, să-mi sară ochii: dacă mai scapi şi de data asta, artist se cheamă că eşti!”
- Şi-ai scăpat?, se grăbi unul mai curios să afle finalul.
- Stai să vezi… dar să nu crezi!
„- Ce faci acolo mă?”
Ton mânios. Foarte.
„- Nu-i ghini ăi!”, mi-am zis.
În piept inima mea era nu. Lipsă cu desăvârşire. Şi neruşinare.
„- Ce să fac? Parcă mata nu vezi: mănânc prune! Mai bine m-ai ajuta să mă dau jos că mi-am făcut burta bute şi tare mi-e teamă să nu cad, doamne fereşte!”
mizam totul pe tupeu şi pe viteza lui de reacţie care ştiam că oscilează undeva în vecinătatea punctului zero, doar cu o fărâmă peste graniţa dintre existenţa şi inexistenţa impulsului de acţiune…
Ce să vă mai povestesc, încheie el zâmbind, când m-am văzut jos am băgat o turaţie de cred că şi lui Carl Lewis îi spuneam „puturosule” pe suta de metri…gard!

- Noapte bună băieţi. Ne întâlnim mâine.
- Salve Toni, pe mâine seară.
Ajuns acasă, se dezbrăcă şi se vârî în pat chinuindu-se să adoarmă.
„Ca un vulcan în erupţie, inima mea emană într-un vacarm surd, neauzit, sentimente incandescente…
Unde eşti tu, prinţesă a gândurilor mele, tu cea care m-ai exilat în uitare pentru că am îndrăznit să te iubesc mai mult decât mă iubeam pe mine însumi? Oare de acolo, din lumea ta, îmi mai dăruieşti şi mie un gând fugar? Oare în lumea visurilor tale îţi va mai apare din vreme în vreme şi chipul meu?
Probabil că mă vei uita sau poate că o să te gândeşti la mine doar ca la un vis urât, un coşmar care îţi bântuie amintirile sentimentalei adolescenţe şi pe care va trebui să îl uiţi pentru a nu-i mai simţi gustul amar, presărat cu lacrimi.
Sau poate că…
Nu, nu am curajul să sper. Mă tem că gândul acesta ar putea fi în final doar o speranţă neîmplinită şi ea n-ar face decât să îmi renască în trup şi-n suflet durerea.
Iubită de toţi cei din jur, învingătoare, păşeşti într-un marş triumfal prin viaţă, fără să ştii că sub pasul tău ai strivit un care ţi se aşezase la picioare în semn de totală supunere şi nicidecum ca o piedică în drumul tău spre ideal, fără să ştii că dacă nu va veni prea târziu, un singur gest, un singur cuvânt, o singură chemare îl mai poate salva pe cel strivit în colbul amintirilor.
Viaţa este în ultimă instanţă o continuă renunţare la sine, o perpetuă dăruire către cel de lângă tine, către cel pe care indiferent de forţa depărtării fizice îl simţi sufleteşte aproape.
Ce poţi face însă când acel cineva îţi refuză existenţa, aşezând între tine şi ei zidul de nepătruns al tăcerii?
Ştiu, mai rămâne speranţa. Dar cât se poate trăi oare numai cu speranţa?
Sub clopotul de sticlă sub acre mă aflu (în esenţă tot o materializare a zidului de tăcere) oxigenul – speranţa aceasta care se încăpăţânează să menţină incandescenţa sentimentelor mele – nu poate fi infinit şi sunt conştient că într-o zi se va sfârşi dacă o mână, mâna ta, nu va alunga pentru totdeauna tăcerea.
În majoritatea cazurilor disensiunile dintre noi au avut ca bază de pornire stilul meu de exprimare aparent incoerent, care făcea ca sensurile reale ale multor cuvinte ale mele să rămână necunoscute sau doar bănuite. Între ambiguitatea sensurilor şi înţelegerea parţială, incompletă a ideilor, era un paravan prea subţire pentru ca într-o zi să nu cedeze făcând posibilă apariţia unui amalgam neînţeles de gânduri şi sentimente. Ori, în asemenea cazuri instinctul de conservare îşi măreşte brusc sensibilitatea, devenind extrem de bănuitor, refuzând până şi gingaşa atingere a unei flori din teama că în spatele gestului inofensiv se poate ascunde un pericol imparabil.
Nici tu prinţesă a mea nu ai scăpat de capcana ascunsă a falsităţii aparente.
Ai preferat să accepţi că e minciună tot ceea ce nu înţelegeai. Ai preţuit mai mult o banalitate ordinară decât un imn de dragoste, doar pentru că modul simplu în care îţi erau prezentate banalităţile nu-ţi cereau nici un efort pentru a le înţelege.
Paradoxal şi tragic destin: cuvinte fără valoare, rostite doar din nevoia de a spune ceva, au fost strânse la pieptul tău, în timp ce gândurile mele de dragoste au continuat să fie răstignite pe avidul altar al iubirii.
Inevitabil, sunt prizonierul absolut al propriilor mele gânduri şi sentimente, deci sunt singurul virtual vinovat pentru situaţia tulbure în care mă aflu. Simt cum mă cufund încet, încet, spre adâncurile necunoscute ale propriei mele memorii ce se cere explorată, adusă printr-un singur cuvânt la lumina realităţii imediate, dar şi de perspectivă.
Imprevizibil destin – pasăre înălţându-şi cântecul cu inflexiuni sinistre peste casa condamnatului la exil din propria viaţă, peste casa celui rătăcit în bezna din propriul lui suflet, peste casa naufragiatului pe o insulă a propriilor lui gânduri, de unde poate nu se va mai putea întoarce niciodată…
Mă-ntreb dacă Mădălina există cu adevărat sau dacă nu cumva este doar o închipuire a minţii mele bolnavă de dragoste, o materializare a unui vis din dorinţa abstractă de a concretiza, într-o formă cât mai apropiată de real, un sentiment mult prea puternic, de care trebuia să mă eliberez într-un fel…

- „ –

Va place site-ul meu?

Da (105 | 97%)
Nu (3 | 3%)
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one