PRIMARIA COMUNEI ZIDURI - STAREA CIVILA
mada.bmp
Costel Cosma

MAREA DE DOLIU



Motto:

cras amet qui nunquam amavit
quique amavit cras amet
*mâine să iubească cel care nu a iubit niciodată
şi cel care a iubit să iubească mâine*
(Pervigilium Veneris)


PARTEA ÎNTÂI

IMAGINI ÎN OGLINDĂ



POEMUL SINGURĂTĂŢII

NU sunt singur poate
murmura gândul ascuns
sub urmele paşilor
pe nisip umbra mea
alunecând printre şoapte-tăceri
adâncă, adâncă


NU privi lacrimile mele
am rostit către mare
îndurerând albastrul
muşca chipul ei
în care singurătatea mea
oglinditu-s-a


nu de singurătatea paşilor mei
nu de ecoul lacrimilor mele
să vă temeţi
de trecerea clipei aţipită
în braţele ceasornicului



Marea de doliu

nopţile ucid înălţările
cu pumnalul de mărgean
strecurat spre pânda noastră
dezlănţuită şi fragedă
ce s-a întins solemn
spre amăgita lumină


când visul îşi desfăşoară mut
blestemul să găsesc
fântânile bolnave
necunoscute fără el
ale mării de doliu
mai ţin în braţe o inimă
zilnic smulsă
strecurată pe poarta şoaptei
în trup de gânduri



Ţărm

culoarea mării
prin basmul cu aspră poruncă
rând pe rând de noi secrete
umple odaia galbenă a nisipului


într-o scoică
în singurătatea ce nu va mai veni
ţine cheile ţărmului pustiu


prin freamătul ei albastru
răscrucile beznelor
cu fiecare pescăruş îşi deschid
furnalele destrămate
de furtunile veşnic pribegind


să mor aici
în măcelul serilor acestui prag
ca un blestem ce-i despică valul


De din departe

mai dorm încă cu capul
pe secunda întoarcerii
şi ţipătul îl mai aud încă

purtându-mi trupul
prin miezul nopţii de piatră
număr rănile din vârful muntelui
spre care voi pleca
trecând în cuibul fierbinte
aşternut cu sămânţă de grâu

trecerea mea va fi
un răspuns rupt din tăcere
unică frunză destrămată pe poteci
cioburile pe care le împachetez
în viaţa neîncepută
a poetului solitar printre versuri
ucigaş al propriilor sale cuvinte


Dintr-o toamnă

De galbenele umbre înviată
dezlegată de somnul
fiecărei legănări a trestiilor
- dans al umbrelor peste talazul
sălbăticiei noastre tomnatice -
fără cuvinte
nerostita iarbă
se clatină bolnavă

Bat clopotele şi-i răsfaţă
inelele veninului verde
vechi, osândit şi plâns
ce fumegă peste încleştarea
braţelor orelor



Planuri paralele

„Cine aşterne frunze
peste singurătatea mea?
ca o zbatere chipul meu
trece printre ploi
fulgerul pluteşte
peste răsunetul pădurii
Putem merge! spune încleştata secundă
dar zăresc chipul EI chiar atunci
soare? umbră? nu, altceva
alerg peste crâng, mă ascund
Se miră de trecerea mea şi înfometată
cu ghearele pictează răsfrântă pieirea
pământul înroşit acoperă florile
Chiar atunci zbătându-se
gândurile mi se rup uimite
nu sufăr
în tăcere îmbrăţişez
marginea ierbii verdelui”
Vara şi Toamna!



Aproape toamnă

fulgerul presimţind ploaia
de nuci şi stejari
de vin şi de sare
spre clopotul bătrânei biserici
alunecând cu petale de lumină


spre apa pârâului
lumea de frunze iubite galben
străbătând prin odăi tapetate
cu degetele vântului
ca o iertare de toamnă
salcâmul ce sparge aşteptarea poemelor mele
dintre pleoape adunând chemarea iluziei
risipită ca o spadă deschisă spre lume


te ascunzi printre frunzele-stele
atingându-mi fruntea când lunec
printre mâinile noastre
în universul adâncurilor de vânt
ce umbresc nemişcarea
ultimei frunze arzându-mi verde ochii



Nici o zăpadă

oraşul tău
desprins din chenarul livezilor
prin care ritmic
polenul albelor arşiţe
îşi lasă seva otrăvită


mătasea brazilor
verde ca doinele
până târziu alai de colindători
în umbra porţilor


aşa-i acum când iată
liniştea e somnul chinului sfânt
răzleţit prin vocalele de pe terasa
unde nici o zăpadă sub adieri
nu se înfundă în şoaptele tale



Dor de primăvară

pe grumazul serii lunecând
ultimii fulgi care au uitat să adoarmă
întristându-se pentru vecie pe piatra amiezii
mai şterg în albastru privirea
pierdută în cuprinsul unui cer tremurat
mai străbat iazul frigului
înspre martie îmbujorând obrajii


în pocale de adieri
desfăşurate peste respiraţia ierbii
va creşte întâia strigare de bucurie
a mugurilor de dimineaţă zămisliţi
în vatră de vânturi
ce-aşteaptă cu disperare
lăsarea amurgului de polen
peste un cer cărunt



Inscripţie pe piatra albă

numai visul arcuit
de divine îmbrăţişări
cutremurate prin nopţi
de privirea păsării negre
înainte-mi să aşeze zidurile mute

numai vântul
să împrăştie fumegând-ul semn
rămas nemişcat peste răsturnarea trupului
să clatine pedepsindu-se
poarta adăposturilor sprijinite
în pietrele albe

numai împotrivirile
să mă plângă în lacrimi
să umple veghea nedesluşită
a-ncercatei priviri

sub grămăjoara de pământ
unde numai piatra albă
adânc îmi iese în faţă
la umbra poemului
mă voi putea
odihni



Urmează-mă

urmează-mă ţi-am spus
prin limpezimea plutirii
sub zare
unde lacrimile sunt vise
unde toate privirile
îşi desfac vrerea
peste curgerea vântului
astupându-ne calea c u descântecul
înfrunzirii copacilor din drum

dar te-ai închis în palma răsfrântă
sporind aşteptarea
străbătând neliniştea vechilor izvoare
pândite pas cu pas
de flăcările gândului
cuibărit sub frunte




În iarbă

Tu cobori din geana florii
Strop de rouă străbătând
Peste câmpul unde zorii
Se aprind uşor, lăsând


Urme străvezii pe zare
Şi o stea. Iar eu, simbol,
Sunt un fir de iarbă care
-Ţi sărută piciorul gol.



Mai

Şi iarăşi
ploaia trece peste anotimp
cununând floarea de salcâm
cu o doină.

Am jurat
să-mi destram ochii
şi să-i las să curgă
- ca o lacrimă -
peste salcâmii tăiaţi.



Album

- faptele care vând prezentul -

între gene adormite venite de departe
de unde eu eram şi neîntreruptul vis
şi cea din urmă treaptă


- sfintele poeme ca nişte statui mute –

încrustate în cimitirul cu porţile sparte
pe unde-am fost pe jumătate

- tristul cavou al neînţeleselor gânduri -

pentru a nu privi şi tu
povestea neîncadrată în ramă



Celei venite


Când crinii sunt îndrăgostiţi de nopţi
Când eu voi fi un crin şi tu vei fi o noapte
Înfiorata clipă coborând din şoapte
Acoperită-n palma mea s-aştepţi


Să mă redai în gând cărării neumblate
Să râzi cu ochii amândoi şi-apoi
Să fii, pe trupul meu uitat în ploi,
Tremurătoarea teamă de singurătate…



Rămâne-vom foşnind sub iarbă

cu sâni de maci răsărind în tine
când sus trupul ţi-e o rană
pe-o amintire lunecând lent
de dragoste ţi-e singurătatea
nesfârşită-n profunzime

căci contemplând nelinişti
zămislite în zori de tihna
înfloririi unui trandafir
rămâne-vom foşnind
sub iarbă



Să porţi

Să porţi
aşteptarea în suflet
iar eu sa mă întorc
prin aduceri aminte
în singurătatea poemului



Privirea pietrei


Când oare
plopii înalţi
ce îmi stăpânesc singurătatea
vor scrie
în adâncuri
privirea pietrei
ce macină
neputinţa memoriei
de a se naşte?



Elegie


în trupul poemului
vom respira oxigen
până când
o amintire în anonimat
lovind insistent
ne va otrăvi
încetul cu încetul
deasupra tristeţii



Pe o oră de umbră


ochii de-ntuneric
măcinând încă singurătatea
trupului meu sculptat
în întristare de vânt
înspre-o iubire mă destramă


în zorii
ce nu mai ajung
fericit voi fi
pe o oră de umbră



Ca pentru un strigăt


Ca pentru un strigăt
rostit ca o umbră târzie
sortind pomenirii amăgirea
sub glasul veşnicei înlănţuiri
mai departe cu pasul mă întorc
în tristeţea poemului
numărând câte clipe mai aşteaptă cuprinsul
rostogolirii visului atins de legănarea
mâinilor rănite de lacrimi



Cine m-a gândit...

Cine m-a gândit astfel
în taina lui e singurătatea
stăpânită de aşteptare
care uită să îmi pună mâna pe umăr
în noaptea deschiderilor în umbră
adulmecând peste truda ce scurmă
înecarea sălbăticiei de cuvinte
răpuse în şoapta lunatecii tălmăciri



PARTEA A DOUA

ÎNTOARCEREA DIN POEM



O eroare a versului


Păşesc printre
Degetele tale
şi cu toate acestea
Nu te mai pot auzi.
Am uitat iubito de echilibru
şi pentru o neputinţă ştiută
mă voi sprijini pe cuvinte.
Visez că mi-am pierdut
Poemul sub pământ
şi nu mai ştiu unde e veşnicia
şi mă-nfurii până când
O eroare a versului meu
mă trezeşte.




Pe drum de seară

Un ţipăt, spre care se înclină copacul,
şterge ferestrele aburite ale serii
rămânând captiv la marginea zdrenţuită
a întunericului.


Pleoapa cade peste lumina
care străbate sămânţa prefacerii
dintre filele cărţii şi mine.


Ce ocol de cuvinte
rostogolit spre umărul
ce sprijină puntea aşteptării!



Gând

toate lacrimile îşi citesc ochii
în răspântia aceluiaşi gând
în aşteptarea revărsării de înţelesuri


pe geamul spart, în seara tăcerilor
ploaia şi-a săpat undeva cuvintele



Drum

Mă cheamă pasul târziu
ce aşterne liniştea dintâi
peste uitatele şoapte
în care mai tremură amintirea
depărtatelor seri.

Să fie lacrima ta
valul care ne leagănă
în veşnicia iubirii târzii.

Ascultă ce cuminte
mâna ta pe umăr
luminează înainte
acest pas al ultimului drum!



Cine

umărul cui îmi atinge literele
şi tulbură lumina prin care
am fost risipit de cuvintele nescrise

şoaptele cui tremură
peste gândurile mele pierdute
pe aripa prăfuită a înserării

ochii cui
se deschid în mine
singurătate
inima mea te cheamă
prin palida eternitate
a serii de vânt



În iertarea şoaptei


ne-am rătăcit amândoi
deasupra confuzelor tăceri
din întuneric


la marginea dinspre ziuă a nopţii
curge lumina în iertarea şoaptei




Întoarcerea din poem


Pragul zidit cu poeme,
rămas destrămat în culoarea ochiului,
se-aude ca un surâs în tăcerea
pe care odihneşte iluzia.


Manuscrisele întoarcerii din poem
rămân în singurătate
printre picurarea rară
a talazurilor de întrebări.


Mărturia unui demult
cade pe verticala privirii
în mantie de amintiri!



Sfârşitul nopţii

desenat pe un pas, înaintând înspre mine
în această părăsire a visului,
blestemul însingurării vântului,
desfăcut în lumini
peste ochiul îngheţat al nopţii,
sună-n frunze


înverşunată în trezirea din somn
ziua biruie până şi propriul ei vis
al pătrunderii în tăcerea palidă
a pietrei albe



Peisaj dator

Liniştea ce muşcă din seara
Înecată în ardere de fum
Şi un anotimp prins în gheara
Unui neaşteptat capăt de drum
Spre care un copil păşeşte-ncet
Sorbind din aer un parfum discret.


Amprenta frunzei plânge-n palme
Scriind cuvinte fără înţeles
Pe fruntea unui nor ce doarme
Deasupra unui vânt bătând ades…
Acolo unde satul cel pustiu
Se schimbă-n chipul meu într-un târziu!



Păsări

zbor cernut în primăvară
destrămat (a câta oară)
de zvâcnetul de aripă

în a înverzirii clipă
strigă-n miezul unei nopţi
risipită în noi toţi

zbor de aripă vânată
în mirare revărsată
lasă-n umbra florilor
sângerarea norilor

păsări, păsări călătoare

rătăcind blesteme rare
le simţim în ochi sălbatici
printre norii singuratici



Alter ego

Mă voi trezi din visul de o clipă!
Singurătatea adăpostită-n fraged zbor
Îşi va jertfi şi ultima aripă
Murind pentru-a se naşte-n viitor,


Rostogolită înspre aşteptare,
Cu frunzele răbdării peste ochi,
Va fi un vas de lut în care
Va fierbe un descântec de deochi.




PARTEA A TREIA
TRECEREA ÎN MEMORIE



Ultima noapte a zăpezilor

O şoaptă tot mai greu
Înălţându-se într-un târziu
sau un surâs dintr-o
Frunză de întuneric nimerită
din întâmplare în
Primăvara memoriei.
Să ne întâlnim doar în
Ultima noapte a zăpezilor
în visul din care
O ploaie de seminţe
se revarsă în tăcere.
Din ochii tăi s-a scuturat
o pasăre în amurg
şi singur pe drum doar
Un cal alb doarme peste
O teamă uitată de
Iarnă.



Drum pentru pasul tău

Ca într-o oglindă a timpului
se leagănă-n privire pasul tău
sprijinit de umărul unui drum.


Am ştiut cu mult înainte plecarea
între bătaia pleoapei, lângă ochiul
ce plânge peste noi, lângă părul tău
care-mi străpunge palmele.


Alungat prea târziu să devin
Drum pentru pasul tău
Pentru cine sub semnul călătoriei
A fost îngăduită speranţa?



Transfer de memorie

Stelele mele încalecă un nor
la marginea câmpiei pe care
cineva din nerăbdare
o absoarbe în sine.
Vorbesc nemaiştiind de
Muşcătura mortală a
cuvintelor mele.
Tu eşti între timp
Gura mea şi eu
de acum trebuie
Să mor ori să devin poem
Ca şi când numai încercând
să şoptesc tu atâta
M-ai muşcat până
mă asemăn cu câmpul.



Prima atingere cu pământul

Ce eşti tu iubire
vas de lut
robind pe cel ce te-a născut

şi nu pot uita
eu cine sunt
o brazdă trasă în pământ

şi mâna aceasta
ţărână
mai poate sădi lumină

trupul – pământ
privirea - pământ

şi cine eşti tu
pământ



E atâta suflet

Credeam că în ochi
mi-a rămas o aripă zdrobită
De pasăre ce deprinde a zbura.
Dar e atâta suflet în linişti
Cuprins încât alteori mi se pare
că văd prea târziu în coborârile de pleoapă
O nouă memorie ce
Prinde să se ridice în preajma mea.
– Echilibru necunoscut
uitat către drumul viitorului
întors ca o lacrimă în
iertarea cuvintelor -



În spatele oglinzii

Tristeţea.
Ca un trup inert
şi o răsturnare de strigăte
peste zbaterea inutilă a sufletului.
Respingând orice încercare de apropiere.
Anulând şi începutul
şi sfârşitul căderii în gol.
Doar căderea în sine.
Nimic înainte
nimic dincolo de ea.
Eşti numai tu.
Cine râde? te întrebi
privindu-l pe cel din oglindă.
Şi-l vezi trist.
Chiar
Cine râde?


Mai vârstnic…..

mai vârstnic sunt cu-n zbor de ani
şi plouă-ncet cu vremi trecute
pe trupul meu – uscat castan
cu ramuri de izvoare mute


nu plâng căci lacrima ce cade
este un strop din râsul meu
nu râd căci râsul ce-n cascade
coboară e un bocet greu


cu ramuri de izvoare mute
trupul îmi e uscat castan
şi-l plouă-ncet cu vremi trecute:
mai vârstnic sunt cu-n zbor de ani!


Trecerea în memorie

Pleacă cineva!
Uneori în faţa plecării
trebuie să regretăm metafora
De aceea cred că nu mai are
rost să dezlegăm deznădejdea
de noapte. Va trebui să
Mă înconjur cu eternitatea clipei
devenită însemn pentru mai târziu.
Am umblat destul prin mine.
Memorie.
Nu mai vine nimeni!



*
* *
(Şi dacă….)

Şi dacă vara,
culcat peste funinginea pădurii,
poţi – sărutând-o –
să aşezi hohote de moarte
în frunzele ca pudra:
Prietene
nu poţi îngălbeni aşa!...


Mai spune-mi
că doar pietrele pe geamuri
cad aripi frânte
acolo unde, din umbră,
sânii ei
luminează îmbrăţişarea şi o păzesc…


Şi ce altceva
mai am de spus serilor
când, printre nori,
steaua mea pare
lampa din fereastră
sub care îmi sacrific
până şi ultimul cuvânt?....



Să mergem

Spune-mi
Depărtarea
e chiar singurul cer fără lacrimi
Ultimul drum se cheamă că este
Ultima vamă
dintr-o poveste
numită Uitarea?
Sau poate de lacrimi
ne e teamă
când alegem plecarea?
Spune-mi...
Să mergem!...



În ziua aceea

De ce?
Voi rosti privind cu uimire.
Şi totul în jur îmi va părea străin.
Voi fi numai eu şi-un strop de iubire
Pe chipul meu
Prelingându-se lin.
Când voi cunoaşte
Răul şi ura
Când gustul de sânge
Îmi va-năspri gura
Când tu vei fi iar
O aripă frântă
Un bob de nectar
Care cântă
Iar eu
Ca o taină nedezlegată
Voi fi o frunză uscată
Un cârd de cocori
Care pleacă
În ziua aceea
Nicidecum mai devreme
Voi şti că nu sunt…
Şi mă voi teme!


Cu ce-am greşit?

Copil e cerul lăcrimând izvoare
Şi-albastrul său desperecheat de vânt
E început şi capăt de pământ,
Un univers mustind de nemişcare.


Hoinarul vânt mai scutură din frunze
Uitarea zilei care a fost ieri.
De pretutindeni şi de nicăieri
Te-mbrăţişez şi te sărut pe buze.


Erai un strop înmugurind fântâna
Din sufletu-mi ce fremăta-n chemări.
Cu dorul răspândit în patru zări
Zadarnic eu întind spre tine mâna.



Te rog, mai stai

E luna mai…
Te rog mai stai
Căci dacă pleci
Din nou la drum
Doar clipe reci
Şi nori de fum
Îmi laşi acum.

Te rog mai stai
Şi-aş vrea să-mi dai
Un vis pierdut
Şi-un început
Ce nu-l mai ai
Căci a trecut.

Dă-mi mâna ta…
Ce rece e!
Şi ochii tăi
Cât sunt de răi
Şi-n ei nu e
Ceea ce-aş vrea…

E doar un gol
Neiertător
Ca un simbol
Amăgitor
Şi eu ucis
De amintirea unui vis
Trecător.

E luna mai…
Te rog, mai stai!



Am obosit de-atâta drum

în zori mai călăresc albine
chiar dacă sunt mai trist acum
coboară-ţi pleoapa peste mine
am obosit de-atâta drum

alungă-ţi visul de-a culege
un fir de iarbă-nrourat
mult mai târziu vei înţelege
de ce n-am stat
de ce-am plecat

mi-e inima descătuşată
chiar dacă sunt mai trist acum
să nu m-aştepţi ca altădată
am obosit de-atâta drum



Sărutul pumnului de clisă

în ambuscade iluzorii
nu mai ucidem amintiri
între idei contradictorii
aşezăm astăzi trandafiri

tu – o prinţesă fără nume
eu – prinţul florilor de crin
vom stăpâni peste o lume
cu gust ciudat de vin pelin

sărutul pumnului de clisă
din care-am plămădit eroi
va lua forma de elipsă
a drumului urmat de noi



PARTEA A PATRA
RESTITUIRI



Rugă

Să nu străpungi cu-n vis tăcerea
Căci şoapte curg în loc de sânge
Şi noaptea-şi cerne-n zori pieirea
Ca un blestem ce o ajunge.

Să nu răspunzi cu dor chemării
Spre ţărmul care-ţi cere chipul
Şi vei uita dragostea mării,
Sărutul ce ţi-l dă nisipul.

Ucisul vis să-l strângi în palmă,
Să îl acoperi cu tăceri,
Să-l mângâi apoi fără teamă
Cu zvon de tainice-adieri.

Doar tu să ştii cât dor cuprinde
În el cuvântul nerostit,
Să ştii că doar de el depinde
Un început sau un sfârşit!



Sunt lacrima ce cade

O ramură sunt parcă şi tu îmi eşti copac,
Sunt eu cel ce vorbeşte şi tu îmi zici să tac
Şi-aş vrea să fiu o frunză să-ţi cad în braţe lin
Dar frunza e uscată sub chipul tău senin,


Sunt vis rămas uitat pe-o frunză de mesteacăn,
Sau ora cea târzie care-a uitat să bată-n
Geamul tău, pe care curg eu, un strop stingher:
Sunt lacrima ce cade din ochi ca un mister!



Adio

Scrie luna strop de rouă
pe un pas neterminat
ca un cântec sugrumat
peste care în zori plouă
plânsul clipei ruptă-n două
de sărutul blestemat
şi-ntr-o noapte aruncat
spre prezentul vândut nouă.

Tu priveşti nemărginirea
scoasă din anonimat
de un vers şi-n drum uitat
eu nu-ţi pot prinde privirea
risipită-n amăgirea
visului în zori visat
sub cuvântul blestemat
să-ţi jertfească zămislirea.



Tu muritorule

Să fii răstignit pe propriul tău trup
şi unicul cui să îţi fie privirea
ca şi cum numai murind
vei învăţa să te naşti

Iubirea desprinsă de trup
fluturând în vântul unei speranţe neîmplinite
însemnul ţărmului pustiu

Trupul desprins de trup
tu muritorule
sortit să trăieşti
odată cu trupul
cu iubirea



Inima ramură se frânge

gândul meu, gândul meu
melancolic căzând spre pământ
tu mireasă a ploii
peste o lume de vânt

aici numai nori
dincolo vară iarbă
antichităţi amintind
de rouă de flori

şoaptele stinse uitate
parfumuri vândute pe vin
între file de carte
o floare strivită de crin

inima ramură se frânge
de doruri multe şi tăcere
preschimbate de sânge
în struguri în mere



Dor nestins

Privesc tăcerea cum zboară
cu aripa frântă – catarg
peste neliniştea mării –
se duce să moară
în larg

Privesc revărsarea de stele
şi calul cel alb
mormânt imens de fluturi
e ochiul o pleoapă a vederii mele
când tu te dizolvi în esenţă de vânturi

Privesc şi privirea e rană adâncă
e zbuciumul mării niciodată învins
e valu-nspumat spărgându-se-n stâncă
dorul nestins



*
* *
(Copac prăbuşit)


Copac prăbuşit
peste gardul de sârmă
gard prăbuşit
pe pământ îngheţat
zăpada ce arde
tălpile goale
desculţ prin zăpadă
vis amânat




Noapte bună

regretele
sunt lacrimi
pe un chip trist

nu spune deci
că ziua este
doar cealaltă faţă
a nopţii

căci va veni şi clipa
când păianjenul
care îşi ţese în preajma ta pânza
îţi va săruta piciorul
şi nu-ţi va fi nimeni alături
care să-ţi spună
Noapte bună
iubitule




U


Creanga se-ndoaie
în formă
de
U
şi-n toamnă
şi-n ploaie
eşti numai tu

adun frunze
cu mâinile
goale
când iubirea
se strigă
–n
vocale




Şi poate

somn –
şi poate vis în doi
dor –
şi poate o uitare
ea –
pierdută printre noi
noi –
aici în depărtare

ea –
şi poate e iubirea
noi –
şi poate unul este
somn –
visând că-i fericirea
dor –
uitând că nu mai este


Ziua de veşti

nu eşti
în galop
cum treceai
seara
cine mai aşteaptă
mâinile care-au înflorit
copacul
norul deasupra
se întunecă
vom devora
veninul
şi ne vom
atinge



STĂPÂNUL CETĂŢII

Taci şi ascultă.
Copilul ce plânge cu sufletul plin
de durere şi dor
e ca un ciob din care poţi să refaci
spartul urcior.
Taci şi priveşte.
Ceea ce vezi nu este
decât un capitol din nescrisa poveste
a celui ce astăzi şi mâine, mereu,
îşi caută trupul…Vezi? Acesta sunt eu…
Adevăratul soare
noaptea răsare.
Sunt vesel deci când înserarea se lasă.
În depărtare
altă zi moare.
Deschid uşa să-mi intre întuneric în casă.
Mi-e teamă! De ce?
Ştiu eşti departe…
E iarnă şi-i rece.
Da. Şi e noapte…

Aprind o lumină
şi totul dispare
aşa cum în tăcere cade o stea.
Cine să vină?
Nimeni nu are
puterea să străbată singurătatea mea.
Un prieten? Nu vreau.
Prietenul minte.
Mai bine un dor:
Din el o să beau
o nesfârşită teamă de cuvinte.
Nu, nu-i uşor.
Pasărea care
prinzându-mă-n gheare
îmi striga-ntr-una”…uitare…uitare…”
azi nu mai vine.
Probabil se teme de mine.
Căci azi sunt puternic – stăpân al cetăţii
în care am strâns puterea nebănuită
a singurătăţii.




Poem nocturn I

Înserare târzie,
lunecând printre degetele răsfirate
ca pentru o atingere dorită,
dinţii strivind cu nervozitate
trupul unei crenguţe de brad
vag mirosind a răşină

O creangă deasupra
îşi scutură frunza
ultima frunză ce-mi rămăsese
în gând
de-acum totdeauna
voi fi doar eu singur
purtat ca şi frunza
de o pală de vânt

Cine
alungă din drum amăgirea
şi cine
presară pe alei şoapte reci?
Cine
mai strigă când totul dispare
în ceaţa ce lesne mi se lasă în gând?

Gura ce muşcă e mult mai rea
decât izvorul cu gust sărat

Decât iubirea mai aproape e ura
şi eu sunt mai singur decât m-ai visat

Refuzul de-a fi o mare în valuri
schimbat în dorinţa de a fi un blestem
o mână întinsă
o mână murdară
de care doar eu mai ştiu să mă tem

Unde să caut,
Ce pot să găsesc
când eu sunt copacul rămas solitar?
O gură de apă
Când am buze uscate
mă face să uit un gust oricât de amar!

Coliba din vis s-a umplut de păianjeni
şi eu sunt acolo atârnând de o aţă
deasupra uitare
dedesubt doar tăcere
la mijloc picătura de viaţă



Poem nocturn II

Înfuriat
ca scos din minţi
cu păr vâlvoi şi apa ploii
curgând – şiroaie spumegânde –
pe trupul mirosind a mâl

Ce bocet
ce chemare tristă
sau trosnet sec
de ramuri frânte
va reuşi să mă întoarcă
din drumul trecerii în mine?

Memoria rămasă-n urmă
sub pasul meu
un crin strivit cu lujer verde
memoria rămasă-n urmă

Eu crinul
noaptea tu
şi zborul
o lamă neagră
un cuţit
pe pieptul meu
stă ascuţit

Mişcată-n somn
o mână albă
oglinda lângă pat
culcată
tu goală-n
golul lumii reci
pe marginea
oglinzii treci
uitată

Sar geamul
şi pătrund în mine
Acolo tu
Oglinda goală
semn al întoarcerii
din ea
Şi mâna ta
o mână rece
pe faţa mea
apasă grea
o mână
mâna ta
e rece




Drumul spre mine

Un labirint cu mii de drumuri
În care unul singur este
Cel care-l cauţi.
Restul sunt
Doar trepte risipite-n vânt.
Păşeşte-ncet să nu trezeşti
Secunda-ntoarcerii.
E bine
Nu te opri şi-ai să găseşti
Drumul spre mine.
Vrei să mă vezi ?
Priveşte-mă cu gândul.
Chiar fără a rosti cuvântul.
Si dragoste să-mi dăruieşti
Chiar fără să îmi spui că mă iubeşti.
Nu te opri
Si-ai să găseşti
Drumul spre mine



Portret de fată

Din puritatea sufletului tău
am adunat culoarea
c u care am pictat dragostea

Din sinceritatea gândului meu
am făcut pensulă

Apoi am închis ochii
şi am văzut chipul tău:
enigmatic tablou
numit
IUBIRE



Doar aşteptare

şoapta mea te învăluie
într-un parfum ciudat
unde îţi sunt petalele
eu – lujerul fără de care
floarea ta nu ar exista
tu – floarea fără de care
sufletul meu e doar aşteptare…


*
* *
(Speranţele)

Speranţele s-au dus şi ele.
Mi-e sufletul un cuib pustiu,
un cer sălbatic, fără stele,
iar eu să mă găsesc nu ştiu…


Hulită clipă, duşmănoasă…
Te-aştept să vii cu ochii plânşi
în galaxia-n care crinii
poate mai stau şi-acum ascunşi…



Numele tău

făptura mea,
aceste oase descărnate,
implacabil apărător
al rânduielilor făgăduite,
doar ea,
palid obstacol
în calea timpului

caraghios şi romantic
cobor povârnişul
năpădit de buruieni
până la baza zidului
unde ropotul ploii
îngână mai departe
numele tău….



*
* *
(Dorul de dor)


dorul de dor – mirare adâncă,
şi un izvor ce cade pe stâncă
inima mea – o piatră prea moale
dusă de-o apă murdară la vale…


eu numai eu – copacul ce cade
ca albe cascade – suspine mereu
iubiri efemere – luciri de spade
cel care piere – sufletul meu

dorul de dor – mirare adâncă
tu eşti izvorul ce cade pe stâncă
inima mea – o piatră prea moale
o macină dorul iubirii tale…



Nu ne mai vrea nimeni

nu ne mai vrea nimeni
dar tu iubita mea
aşa dintr-odată spui
nemaipomenit de multe cuvinte
şi devenim
în amintirea care ne mângâie
de nerecunoscut

când timpul nu ne mai cheamă
de ne-a rămas viaţa pe stradă
tristeţea te-a făcut
atât de frumoasă
şi continuă să-ţi amintească
neînţelegerea cuvintelor

cine va şti că am făcut un pas
prin dragostea noastră
şi am uitat drumul întoarcerii?
de aici
doar inimile noastre se zăresc…!



Cine o fi scris?

tu eşti cea care nu este
eu sunt cel ce va veni
între noi e o poveste
ce începe cu „va fi”

eu uitat
tu solitară
eu un vers
tu o chitară

unul care nu mai este
altul care va veni
pe o filă din poveste
cine o fi scris „va fi”?


Întotdeauna cuvintele
…………
Cum aş putea
să-ţi dărui trupul meu
în acest timp când sentimentul
devine cu neputinţă de străbătut?

…………
Întâmplător
cuvântul va şterge amintirea
după dorinţa ta

…………
Poate acum
când din unul
din noi
s-a născut amintirea
cineva s-a năpustit din greşeală
în cercul întunecat al memoriei.
Poate acum
amintirea o port eu
şi în preajma atingerii marelui dor
lacrima ta aşteaptă
întotdeauna cuvintele
………..



Valul, Corabia şi Ţărmul

Am crezut că iubesc
dar am înţeles că ceea ce despica larg valul
n-a fost decât o umbră sortită pieirii

Valul, Corabia şi Ţărmul
peste care se cerne o revărsare de stele
trupul albindu-mi-l blând

în faţa mării am strigat într-o zi:
„Nu poţi destrăma aşteptarea!”

Acum ascult uimit
exclamaţia plină de îndoieli
repetată peste misterioase stânci
şi mă las pradă păsării care
cu un plescăit greu
cu cruzimea unui lup hămesit
coboară spre mine
în răstimpuri bând nori
din cerul sufletului meu

Nu te teme, îmi spun,
e Singurătatea…



O floare pentru mama mea

Mamei mele

*
Eram copil şi la fereastră
Mi-a răsărit o floare-albastră.
Alături era mama mea
Şi ea zâmbea privind floarea.

M-a mângâiat şi mi-a şoptit:
„E visul tău copil iubit!
Să-l creşti copilul meu, să-l creşti,
Să îl înalţi şi să-l iubeşti!”

Din vis am ridicat o treaptă…
Urmează alta mai înaltă!
Dar azi îmi este foarte greu
Căci singur sunt – în jurul meu

E totul trist, e totul gol.
Copilul este azi simbol..
Şi totuşi mie la fereastră
Îmi răsărise-o floare-albastră!.


*
Nu e doar lacrima ce cade:
În ochii tăi se-ascund cascade!
Chipul ţi-e frunză de stejar
Şi-n piept ai lacuri de amar…

N-ai râs, chiar zâmbetul tău lin
Era o frunză de pelin
Iar lacrima ta dulce mamă
Eu o mai ţin şi-acum în palmă!

Copiii tăi sunt azi bărbaţi…
Cu ce folos când n-ai să-ncalţi
Picioarele ce-atâta vreme
Au stat în ger şi ploi? Se teme

Copilul ce a supt la sân
Să îţi aline un suspin?
Dar oare floarea lor albastră
Nu ai sădit-o tu-n fereastră?


*
Nu ne-ai lăsat străini şi goi
Nu ai mâncat să mâncăm noi:
Eram copiii tăi!…Şi-acum
Să stai tu azvârlită-n drum?

Chiar trupul de va fi să-l vând
Nu vreau să te mai văd plângând!
Ai plâns destul: sufletul tău
Nu mai suportă atât rău…

După atâţia ani de chin
Oare nu meriţi să-ţi alin
Durerile şi jalea grea?
Nu ai sădit tu floarea mea?

Şi-acum aud un glas şoptit:
„E visul tău copil iubit!
Să-l creşti copilul meu, să-l creşti
Să îl înalţi şi să-l iubeşti!!”



Nu plânge Diana

Poetului Milea Preda
„Decembrie, picior de plai
cu nea de sute de carate,
ingrat ademeneşti în rai
poeţi cu suflete curate!”


Nu plânge Diana
moartea mea
e vie


mi-e sufletul amestecat cu cer
iar inima
îngheaţă în decembrie
căci jertfele
tot jertfe cer

nu plânge Diana
voi veni
acasă

prin primăveri
de limbă românească
prin dorul care te apasă



Efigii de ceară
Tatălui meu
mort înainte de a apuca să-i spun
cât de mult îl iubesc

nu
flacăra voastră
nu se va stinge
efigii de ceară
lumini în seară
printre pietrele albe

………..

amintirea ta
etern
mă va ninge
în gânduri şi-n inimă
îmi va aşterne
lacrimi în salbe

Va place site-ul meu?

Da (105 | 97%)
Nu (3 | 3%)
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one